Parohia BEUDIU

ISTORICUL LOCALITĂȚII
Localitatea Beudiu este învecinată astfel: la N-Bozieş, la S-Malin, la E-Nuşeni şi Feleac, iar la V-câmp deschis.
Descoperiri neolitice ale culturii „Tisa” au fost găsite la Viţa, Beudiu, Ţaga, Strugureni, Buza. Prima menționare documentară are loc în anul 1214 într-o lucrare monografică a istoricului maghiar Josef Kádár în contextul încercărilor de maghiarizare a teritoriului respectiv. Tradiția orală amintește ca vatră de început a satului Beudiu o stână a unui așa numit cioban Bogiu.
În sate, obștile erau conduse de jude, cneji, oameni buni și bătrâni aleși de comunitatea sătească. Obștile sătești din aceste văi (Valea Meleșului, Valea Fizeșului), erau unite sub conducerea unor duci-voievozi. Numele lor nu este cunoscut, deoarece primul document scris despre Transilvania ne parvine din 1075. În anul 1111 este pomenit Simeon, Episcopul Transilvaniei.
Primele sate din Valea Fizeșului și Valea Meleșului amintite în documente datează din anul 1173. În această perioadă, NV Transilvaniei se afla sub stăpânirea unui român Qdam Blacus cu numele de Gelu, iar acest teritoriu era populat de „români și slavi” (blasii și slavii) care nu aveau arme decât arcuri și săgeți.
Sinodul de la Buda din 1279 hotărăște să ia măsuri pentru preoții „schismatici” dinregatul Ungariei și să fie împiedicați cu forța armată de a mai oficia slujbe religioase, de a mai construi biserici și capele, iar credincioșii de a mai participa la slujbele bisericești oficiate de acești preoți.
Papa Bonifaciu al VIII-lea scrie episcopului de Strigoniu să purceadă cu cea mai mare asprime împotriva necatolicilor. În aceste condiții, mulți români ortodocși au plecat în Moldova (Dragoș respectiv Bogdan în prejma anului 1359, pleacă în Moldova cu românii din 300 de sate), cei bogați trec la confesiunea catolică și se maghiarizează, iar majoritatea populației, deși deposedată de toate averile și drepturile lor, rămân la confesiunea ortodoxă, credința strămoșilor lor.

În aceste perioade tulburi, apare în documente și localitatea Beudiu, fiind redată în lucrarea monografică a lui Josef Kádár pe la anul 1214.
Legenda orală arată întemeierea localității Beudiu ca stână ciobănească a unui așa numit Bogiu. Documentul existent la Arhivele Statului din municipiul Bistrița, cuprinde înțelegerea dintre comitele Grigore și fratele său Iacob, cu Grigore, fiul lui Nicolae, cu privire la împărțirea moșiilor familiei apașeștilor.

Sunt confirmate existența a două grupe de moșii: unul la sud de răul Târnava Mare, între sighișoara și Târnăveni, pe văile Lașlea și Criș, cealaltă grupă pe Valea Someșului, cu extindere pe Valea Meleșului. Pe Valea Meleșului este amintită Moșia Beudiului care cu tot ce-i aparține va intra în stăpânirea lui Iacob până la anul 1315, când va fi moștenită de fiul său Ianoș.
Regiunea este o zonă de conflicte perpetue, pentru asigurarea stăpânirii, fiind în dispute cu cetatea Ungurașului. La 6 septembrie 1316, se redeschide conflictul cu familia Apa, Cetatea Ungurașului dorindu-și pământurile localității Baboșa, localitate care în preajma anului 1334 va fi împărțită în două și va dispărea. Datorită acestor conflicte, zona Cetății Ungurașului a rămas în vorbirea populară drept „Valea Rea”, denumire ce i se atribuie și astăzi. Tot în acest an se stabilesc hotarele celor două zone de influență.
Gâlcevile și neînțelegerile nu se vor termina cu intervenția lui Ioan, voievodul Transilvaniei care intervenise pe lângă Conventul din Cluj-Mănăștur să accepte plângerea lui Ioan și Grigore din Beclean cu privire la fărădelegile săvârșite pe moșia lor Beudiu și la „oaspeții” care încalcă hotarele, sprijiniți de Cetatea Ungurașului. Cere să fie trimiși aici un om de încredere și să cerceteze faptele de la fața locului.

Această scrisoare din 8 iulie 1361 și răspunsul ei din 21 iulie 1361 vor da naștere la unele confuzii ce s-au transmis până astăzi. Oaspeții erau o pătură socială privilegiată cu anumite scutiri: să nu găzduiască decât de bună voie vreun voievod sau vreun slujbaș, erau scutiți de pază la straja hotarelor sau la oaste când regele ar porni la război, scutiți la darea pe vii, darea pe porci sau vite ce vor paște în pădure, iar pricinile erau judectae de judele lor.

Se presupune că oaspeții au populat Beudiul care era maghiarizat, ei venind din localitatea Vița, sat aparținător Cetății Ungurașului, loc unde trăiau românii.
În anul 1407 feciorii lui Apa Grigore și Mihai donează moșia Beudiului familiei Bethle David. Împotriva acestui act de donație se va ridica căpitanul Cetății Ungurașului, Lackz Iacob și chiar regele, moșia fiind danie regală a familiei Apa care a acaparat treptat și Beudiul, vechea proprietate a Cetății Ungurașului, cetate regală.
În anul 1408 este ridicată o biserică romano-catolică, iar preotul primește a IV-a parte din orice. În 1428, regele Sigismund decide „să se despoaie de avere toți nobilii și cnejii care țin pe moșiile lor preoți ortodocși care duc poporul în rătăcire, iar preoților care vor boteza vreun copil în această religie să li se confiște averea”.
În anul 1437, datorită abuzurilor inchiziției și a abuzurilor episcopului catolic Gheorghe Zepeș, s-a aprins focul răscoalei pregătită de multă vreme. Alegerea centrului de la Dăbâca și organizarea taberei în stil husit nu a fost întâmplătoare.

Cu toate că localitatea Beudiu a fost mai departe ca distanță, a fost și ea cuprinsă de flăcările luptei, iobagii de aici participând direct la primele confruntări. Armata răsculaților este formată din țărani români și maghiari, unii locuitori ai orașelor, lucrători de la ocne, precum și mica nobilime.

Reprezentanții răsculaților se prezintă în tabăra nobililor pentru a duce tratative privind îmbunătățirea situației iobagilor.
Uciderea lor din ordinul voievodului Ladislau Csaki a dat semnalul luptei. La sfârșitul lui iunie 1437 are loc lupta de la Bobâlna, încheiată cu victoria răsculaților. Aceasta a fost cea dintâi mare biruință a țăranilor români și maghiari, sprijiniți de orășenimea săracă, de lucrătorii ocnelor de la Dej, Sic, Cojocna și de mica nobilime.
La 16 septembrie, la Căpâlna, are loc înțelegerea dintre nobilime împotriva țăranilor, cunoscută în istorie sub numele de „Unio Trium Nationum”. Promisiunile făcute țăranilor nu sunt respectate, de aceea la sfârșitul lunii septembrie 1437 are loc a doua luptă între țărani și armata nobililor la , luptă încheiată nedecis. Fiind localități învecinate, cu siguranță au participat la răscoala din Apatiu și iobagii din Beudiu. În 6 octombrie are loc în satul Apatiu o nouă înțelegere între răsculați și nobili, numită „ pacea sezonieră”, adeverită de către Conventul de la Cluj-Mănăștur în 10 octombrie 1437.
Regele Vladislav al II-lea confirmă domeniul feudal al familiei Bethlen prin donația regală asupra văii Meleșului și implicit a Beudiului. În anul 1491, în partea de sus a satului se va construi un heleșteu de pește și în jurul lui se vor isca multe certuri. În preajma anului 1505, Bethlen Micloș cere să se facă o examinare a faptului că în anul 1495 se afla pentru o perioadă mai îndelungată de timp în Ungaria, timp în care s-au produs inundații asupra heleșteului și acesta s-a distrus. Fiii lui Bethlen Gergely Iutko și ai lui Balasz Gleh și Ianoș au trimis iobagii acolo și au prins peștii pe care i-au vândut la un preț ridicat în urma căruia paguba a fost doar de 100 florini.
În anul 1505, Bethleny Balasz dă în judecată pe Bethleny Micloș pentru că în timp ce s-a distrus heleșteul său din Böod, acasă i s-au distrus 7 părți de pământ în valoare de 2.000 forinți aur. În urma unui recensământ realizat în anul 1511, reiese că fiii lui Bethlen Mikloș erau: Ianoș și Farkaș care ajung proprietarii comunei. Perioada 1524-1584 va marca localitatea Beudiu prin donații și schimburi de pământ și cedări în detrimentul familiei Bethlen, precum și împroprietărirea familiei Potocoi și Bathory.
Ferrante Capeci susține că în 1584, Transilvania este locuită de români, cei mai vechi locuitori, care se trag din italieni și longobarzi. J. Bogars, care intră în Transilvania pe la Satu-Mare este surprins de faptul că se vorbește foarte mult românește. Trecerea generalului Basta în anul 1603 prin Böod (Beudiu) va produce mari pagube și stricăciuni prin arderea și distrugerea satului, precum și uciderea localnicilor. După epopeea lui Mihai Viteazul, sunt amintiți primii stăpâni, Tahy Istvan, ce câștigă o bucată de moșie în Böod.
În anul 1654, sunt pomeniți primii iobagi Varga și Bartua. Căpitanul Kemeny Ianoș își organizează tabăra în Bӧod, iar în 27 octombrie, este zdrobit de armata tătaro-turcă. Când tătarii au trecut pe aici, locuitorii în mare parte se aflau în biserică, iar aceasta a fost incendiată cu sătenii în ea, mulți dintre ei pierzându-și viața sub ruinele acesteia.
Satul Bӧod la momentul 1762, se afla pe o parte a moșiei Bathlony, numărând 18 familii de iobagi cu 25 de băieți, 8 familii de jeleri cu 11 băieți, un iobag tânăr, orfan, 3 jeleri și nici un loc de casă pustiu.
În anul 1687, armata austrică intrând în Ardeal, va aduce preoților români cazne grele, aceștia vor fi supuși unor dări financiare anuale din ce în ce mai mari.

Aici amintim: 7.000 florini, 900 cubule de grâu, 1.500 cubule de ovăz, 4.800 ferii de vin, 240 de vite, și 400 de care de fân. Aceste dări au sporit an de an, până în anul 1698, moment care a împins preoții români la sărăcie și uniație. Iezuiții intrați în Ardeal o dată cu trupele austriece le propuneau preoților români unirea cu „legea împăratului ca mijloc de a scăpa de sărăcie”.
La 1692, murind mitropolitul Varlaam, este ales în locul lui, Teofil ca mitropolit al Bălgradului, al Vadului, al Silivașului, al Făgărașului, al Maramureșului al Episcopilor din Țara Ungurească, fiind hirotonit in 18 septembrie 1692 de vlădica Teodosie în București, pe lângă îndatoririle obișnuite făgăduind și păzirea Ortodoxiei în biserică.
Comisiile care adunau dările luau de la preoți cât puteau și care nu aveau posibilități, le treceau datoria pentru anul următor. La 12 decembrie 1694 Dieta recunoștea că preoții români sunt „schilodiți” de dările asupritoare. Odată, mitropolitul Teofil întâlnise doi preoți mânând porcii moșierului, plângând, ei strigară să-i scape că pier. Aici sunt pricinile unirii din 1698.

Asupra vlădicii Teofil s-au făcut numeroase presiuni și șantaje de a trece la uniație, dar soborul protopopilor din 10 iunie 1697 nu au dorit să discute aceste probleme numai cu împăratul, pentru că el le promise scutirea de toate dările și greutățile, și înzestrarea cu toate veniturile preoților catolici, pentru o unire fără nici o schimbare în credința și viața Bisericii lor. Numai așa a putut Teofil să moară în scaun, după ce-și făcu testamentul la 12 iulie 1697.
Consfințindu-se unirea cu Roma prin „Diplomele Leopoldine” din 1698 și 1701, prin care biserica românească este ruptă de biserica soră din Țara Românească și subordonată arhiepiscopiei de Strigoniu. În a doua diplomă leopoldină le sunt recunoscute românilor uniți drepturi egale cu ceilalți locuitori și, preoților uniți li se recunosc drepturi egale cu a celorlalte culte. Această diploma leopoldină nu va fi aplicată niciodată în Transilvania.

În cceastă perioadă de trecere la uniație, asupra românilor ortodocși din Transilvania se vor face mari presiuni de catolicizare și maghiarizare. Românii care nu doreau să îm brățișeze uniația nu aveau dreptul la proprietate, nu puteau să-și dea copii la școală și erau lipsiți de drepturi in propria lor țară. Umilința impusă de Imperiul Austro- Ungar românilor dinTransilvania era fară precedent.

Nici una din promisiunile curții de la Viena nu a fost respectată, motiv care a determinat pe episcopul unit loan Inocențiu Clain (1728-1751) să facă o mulțime de memorii Curții de la Viena pentru a obține drepturi pe seama poporului român din Transilvania. La 9 septembrie 1743 Inocenție Clain trimite prin poștă un memoriu în care se spune: „Suntem tratați mai rău ca evreii. Numai atâta dreptate se poate face unui popor care numără peste 500.000 de suflete”.
Văzând episcopul Inochentie că toate demersurile făcute împărătesei Mariei Tereza au rămas fără rezultat, a plecat el insuși la Viena spunând apropiaților săi că dacă nici de data aceasta nu va izbuti, se va așeza in fruntea credincioși1or și vor trece munții Carpați. La Viena i s-au adus mai multe invinuiri (82), a fost arestat și exilat in Italia, ținut in sărăcie a fost nevoit să-și vândă crucea de episcop pentru a putea trăi. Astfel a fost umilită populația din Transilvania, care nici nu era recunoscută ca a atare națiune in stat alături de maghiari, sași și secui.
Recensământu1 din 1713 amintește existența în localitatea Beudiu a 7 iobagi, 27 jeleri locuind în 38 de case, iar între anii 1720-1721 locuitorii sunt în număr de 361.
În satele de pe Valea Meseșului pe la annl 1733 existau români de credință ortodoxă; abia din această data au reușit să le impună uniația. Rezultatul uniațieinu s-a lăsat așteptat. Pentru că multe familii din Beudiu și Vița pleacă în Moldova. Se înregistrează astfel dc emigrări in anii 1738, 1739, 1762, 1764, 1765, 1770, 1771, l775.
Între anii 1764-1784 localitatea Beudiu este amintită in lucrarea lui Pompei Boca ca având 466 de suflete, în majoritate români. În 1784 regele Iosif al II-lea scria: „ungurului nu-i pasă de ce este drept și ce este nedrept. Iobagul este sclavul său. Acești săraci supuși români care sunt fără îndoială cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Ardealului, aceștia sunt maltrați de fiecare, fiind cop1eșiți de toate nedreptățile. Mă mir că mai există in Transilvania români și că ei nu au fugit cu toții“.
În anul 1840 doar 3 iobagi mai aparțin de Cetatea Ungurașului, care pretinde treptat terenul in fața nobilimii maghiare ce își întindea stăpânirea pe restul moșiei, fiind condusă de familiile Bethlen și Banffy, plătind și tribut regal: 663¼ Kӧbol, 119 căruțe cosite, 56 găleți struguri, 4 stupi, 50 de boi, 50 de vaci, 43 oi, 24 porci, 50 cai, 7 viței, 4 capre.
La recensământul din 1842 popu1ația comunei Beudiu era de 459 de suflete. Registrele familiare nobiliare atestă la 1843 ca stăpâni pe căpitanul grof Bethlen Pal care avea în proprietate 32 familii de iobagi, pe baronul Banffy Miklos cu 6 familii și alte două familii, și respectiv o familie de iobagi.
Anul revoluționar pașoptist marchează și localitatea Beudiu prin aprinderea candelei dreptății și renașterea speranței de libertate. În anul 1848-1849 dascălul satului, Dănilă Moldovan, absolvent a patru clase gimnaziale in cadrul Centrului Cultural Românesc de la Năsăud, va acționa ca tribun în oastea lui Avram lancu.

El a contribuit la iluminarea țăranilor români din localitate, trimițând 3 dintre elevii săi la gimnaziul din Năsăud, pregătindu-i astfel pe cei care aveau să continue ceea ce el a început. Evenimentele din vara anului 1848 au dus la o tot mai ascuțită contradicție între țărănimea exploatată și exploatatori, respectiv nobilimea maghiară. Satele de iobagi s-au înrolat sub comanda lui Constantin Roman, originar din Pintic, fost mare profesor la București și colaborator apropiat al lui Nicolae Bălcescu.
Acesta la 14 decembrie 1848 intr-o proclamație declara: „Noi românii nu dorim să fim stăpâni pe nici o nație, nu vrem să știrbim limba, naționalitatea și credința nimănui, ci vrem să trăim in frăție și drepturi egale peste toate bunurile patriei noastre și să ne purtăm egal îndatoririle”.
Pe moșia Beudiu intre 1848-1860 apar noi stăpâni: Vaida Elek și Pàl din primele date oficiale despre locuitorii păstoriți de preotul Bulea Simion, cuprinzând 596 de locuitori dintre care 520 erau români, 18 maghiari, 58 de alte naționalități. În această perioadă apar primele date despre evreii ce vor locui in Beudiu până în anul 1940, când vor fi deportați în lagărele naziste de către hortiști.
În anul 1863 are loc în localitatea Beudiu o acțiune împotriva stăpânilor grofi Banffy Miklos, Bethlen Pal, Aitoi Gyory și Gabor, Vaida Sandor, aceștia primind despăgubiri pentru stricăciunile produse.
Parohia are un cimitir, 400 credincioşi în satul Beudiu, 20 credincioși în filia Viţa.
Parohia desfăşoară activităţi catehetice cu tinerii, paraclise şi acatiste.

ISTORICUL PAROHIEI
Parohia Beudiu aparținea în anul 1882 de Dieceza Greco-Catolică de Cluj-Gherla și sunt aminți pentru prima dată ca membrii ai comunității sătești 32 de suflete de religie iudaică. Sinagoga iudaică era ridicată in centrul satului și a fost demolată în anul 1947. Sub păstorirea preotului Pop Gavrilă se aflau în 1891, 607 enoriași greco-catolici, 26 Evangheliști și 68 evrei. Aceștia locuiau în 134 de case și munceau o moșie de 2406 iugăre.
Stăpânii maghiari ai moșiei erau Kovacs Ianos cu 1,8 ha cu 194 de brațe, moștenitor al familiei Bethlen Gergely și groful Bethlen Odon cu 276 ha și 220 brațe, moștenitor al lui Bethlen Pal. Impozitul moșiei se ridica la 1772 florini și 68 krețari. Anul 1894 va aduce ca preot paroh pe preotul Cheresteșiu Augustin, având ca și cantor pe David Moldovan și dascăl pe Elias Petrean. Acești învățați ai satului se îngrijeau de viața spirituală a 645 enoriași greco- catolici, 28 calvini și 70 evrei.
La începutul secolului al XX-lea localitatea Beudiu, cu numele maghiarizat Böod va cunoaște o înflorire comercială. Exista în această perioadă o moară pusă în mișcare de apă, pe râul Vița: proprietatea lui Grozman Bernat din Beclean, împuternicint fiind Marton Abraham ca reprezentan al său în Beudiu.
Iosif Cadar spunea în lucrarea sa despre locuitorii din Beudiu: „este o veche vatră maghiară distrusă de valul războaielor, iar pe locul maghiarimii locuiește românismul. Acești venetici au ocupat locul maghiarilor pe care îl gospodăresc în stil românesc, iar puținii maghiari rămași vor dispărea total în masa majoritar românească”.
Începutul unui nou secol nu aduce doar speranță și bucurie pentru români. Maghiarizarea forțată depășește orice limite, atacând și ultimul bastion al românismului, școala. Astfel, nenumărate școli de stat, comunale și particulare au fost închise, iar singurele școli ce au supraviețuit au fost școlile confesionale de pe lângă Biserica Unită cu Roma.
Publicarea „Monografiei Solnok-Dăbâca” cu numeroase susțineri absurde vine să continue activitatea de fabricare a documentelor și propaganda promovată de statul maghiar și continuitatea sa prin orice mijloace. Dovezi de necontestat vin să combată concluziile eronate luate de istoriografia maghiară, elaborată la ordin și din anumite interese.
Perioada premergătoare primului conflict mondial găsește localitatea Beudiu sub îndrumarea preotului Augustin Cheresteșiu, având ca ajutor și cântăreț la strană pe învățătorul Ioan Mândraș și un număr de 797 de persoane, din care 708 de confesiune greco- catolică, 6 romano-catolici, 27 calvini și 56 iudei. Casa cantorală și a învățătorului erau din lemn, la fel și casa parohială. Biserica din lemn, construită la intrarea în cimitir s-a deteriorat în urma unei furtuni puternice în anul 1912, iar credincioșii în frunte cu vrednicul lor păstor Augustin Cheresteșiu au demarat lucrările pentru începerea construcției noii biserici în mijlocul satului. La 26 noiembrie 1911 i-a ființă despărțământul Astrei la Beclean, din care face parte și Beudiu cu localitățile învecinate.
În 1909 începe costrucţia noii biserici, după ce biserica din cimitir, acoperită cu şindrilă a fost descoperită de o furtună.
Lucrarea este finalizată în 1912, iar biserica este acoperită cu tablă. În anul 1913 biserica este sfinţită.Arhitectura este specifică bisericilor din Translvania, în stil bizantin, sub formă de navă, cu altarul spre nord, iar în sud turnul cu clopote. Construcţia este realizată din cărămidă şi piatră.

Reparaţia picturii fost realizată de către Valasnyar Velhelm din Dej, la 19 iulie 1959. Actuala pictură este realizată de către Bumbu Constantin din Dej. Iconostasul este realizat de către Guşă Ilie din Rodna. Biserica a fost resfinţită de către PS Vasile Someşanul în anul 2002.
Biserica din Viţa a fost resfinţită la 17 octombrie 1999 de către PS Irineu Pop Bistriţeanul.

Şirul preoţilor slujitori:
1. Popa Gligor sec XVII
2. Popa Dmitrie 1752
3. Ioan Murăşean 1769
4. Constantin Gyulai
5. Iakob Szilaşi 1821
6. Vasile Filipan 1821-1861
7. Popp Gavrilă 1861-1891
8. Cheresteşiu Augustin 1891-1939
9. Pop Grigore 1939-1947
10. Mândraş Ioan 1947-1948
11. Constantin Oltean 1948-1950
12. Pop Vasile 1950-1953
13. Chiticaru Vasile 1954-1957
14. Hosu Viorel 1957-1960
15. Moldovan Vasile 1960-1963
16. Tomuţ Dumitru 1963-1964
17. Câmpean Augustin 1964-1973
18. Bradea Viorel 1973-1991
19. Macarie Vasile 1991-1998
20. Boca Ambrozie 1998-2010
21. Mureşan Gavril 2010-

PREOTUL PAROH
Părintele Mureșan Gavril –Emilian, născut la data de 16 decembrie 1969 în localitatea Cociu, comuna Șintereag, județul Bistrița-Năsăud din părinții Grigore și Ludovica.
A absolvit clasele primare și secundare la școala din localitatea natală în anul 1984, în același an a fost admis la cursurile de zi ale Liceului „Agricol” Beclean, unde a urmat specializarea „zootehnie” pe parcursul claselor IX-X. În anul 1986, în urma susținerii examenului de treaptă, a fost repartizat ca elev al Liceului „Agricol” Seini, specializarea medicină veterinară, cursuri parcurse pe perioada claselor XI-XII. Cursurile acestui liceu au fost absolvite în vara anului 1988, finalizându-le cu susținerea examenului de Bacalaureat.
În anul 1989, a satisfăcut stagiul militar obligatoriu la UM 01050 grăniceri, Turnu-Severin.
În anul 1991, în urma examenului susținut a fost admis ca student al proaspăt reînfiițatei Facultăți de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca, pe care a absolvit-o în anul 1995.
În anul 1993, s-a căsătorit cu Mureșan Camelia-Nicoleta, împreună având trei copii: Andrei-Ionuț, 1994; Marius-Gabriel, 1996; Mihai-Nicolae, 2007.
La data de 12 iunie 1995, a fost hirotonit diacon, în Capela Seminarului ortodox Cluj-Napoca, de către PS Irineu Pop Bistrițeanul, pe seama parohiei Chiochiș. La 24 iunie 1995, a fost hirotonit preot în cadrul liturghiei arhierești din satul Apatiu, comuna Chiochiș, tot de către PS Irineu.
A păstorit Parohia Chiochiș timp de 15 ani, în anul 1998 având loc slujba de sfințire a bisericii.
În anul 2008 a susținut teza de licență cu titlul: „Familia, celulă de bază a societății”.
În anul 2010, în baza unui concurs de dosare a fost transferat la Parohia Beudiu, comuna Nușeni, parohie în care slujește până în prezent.

Galerie Foto