Preasfinţitul Părinte Vasile Someşanul

„În Post, creştinul îşi clădeşte duminica veşnică a sufletului său”
(Martie 2017)

Preasfinţitul Părinte Vasile Someşanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, este unul dintre cei mai blânzi, calzi şi iubiţi ierarhi ortodocşi. Şi-a dedicat întreaga viaţă dragostei de Dumnezeu şi de semeni. Iar aceasta se simte, şi doar dacă îi stai în preajmă, fără să rostească un cuvânt.

Este smerit în toate, lipsit de podoa¬bele bogate pe care le vedem de obicei la episcopii noştri, fără gesturi emfatice, fără morgă. Dacă nu ar avea la gât engolpionul cu Maica Domnului şi Pruncul, ai crede că e unul dintre acei preoţi de ţară, despre care credincioşii spun că sunt ca „pâinea lui Dum¬nezeu”. Născut pe 30 decembrie 1948, în cartierul Mănăştur, din Cluj-Napoca, într-o familie de muncitori, a primit credinţa nu ca moştenire, ci ca revelaţie.

Avea 18 ani şi era deja şi el lucrător, urmând un liceu la seral, pentru a nu fi povară părinţilor săi, când l-a cunoscut pe Dumnezeu. De atunci, a urmat calea Bisericii neabătut. Şi tot de atunci a lucrat permanent pentru alinarea suferinţei celor din jurul său. PS Vasile So¬meşanul spune că durerea era prezentă con¬tinuu în mediul muncitoresc şi că asta l-a determinat să încerce să devină tămăduitor. A vrut să urmeze Facultatea de Medicină, dar nu a reuşit.

A avut însă şansa de a face Teo¬logia, la Sibiu. Şi astfel, vindecă astăzi deo¬potrivă suflete şi trupuri, fiind implicat, de peste două decenii, în coordonarea proiectelor social-medicale ale Arhi¬episcopiei Clujului. În Săptămâna Luminată din acest an, preasfinţia sa va da în folosinţă primul Centru de îngrijiri paliative pentru bolnavii de cancer, al Bi¬sericii din Cluj.

Crede că de suferinţă nu trebuie să te fereşti, pentru că are rost mântuitor, dar şi că e necesar să ţi-o poţi purta cu demnitate. Atunci când nu o poate curma prin rugăciunile şi faptele sale, măcar o face suportabilă şi o arată în lumina Ade¬vărului.
Revelaţia de la Cozia
– Preasfinţite Părinte Episcop, toată viaţa vă este legată de uşurarea şi, pe cât posibil, înlăturarea durerilor sufleteşti şi trupeşti ale altora. Ce anume v-a împins pe această cale?
– A fost un drum firesc şi lin pentru mine, pentru că am resimţit necazurile celorlalţi ca pe ale mele, încă de foarte mic.

La început, nu m-a făcut sensibil în acest sens credinţa, ci societatea în care am trăit. Fiind din familie de muncitori şi eu însumi muncitor la un moment dat, acolo, între oamenii simpli şi care lucrau cu braţele, am găsit şi marile dureri, şi marile adevăruri.

Ei trăiesc într-o lume foarte concretă şi foarte dură şi au nevoie de mângâiere imediat, nu de pro-misiuni sau de compătimire neurmată de faptă. De aceea, mi-a încolţit în minte ideea de a face Medicina. Poate am fost influenţat şi de faptul că tatăl meu era un om tare firav fizic şi bolnăvicios, a şi murit la 54 de ani, şi că am avut un frate, cu şase ani mai mare decât mine, care a murit într-un accident.
Cu Biserica, însă, m-am regăsit ce¬va mai târziu. Nu am fost necre¬din¬cios, căci l-am avut pe Dumnezeu în suflet mereu, iar când eram mic, mergeam des cu mama la biserică. Ma¬ma era foarte credincioasă şi a avut grijă să mă înveţe şi pe mine abc-ul credinţei.

Însă când am cres¬cut, am avut alte preocupări, ca mulţi tineri din vre¬mea aceea. Pe când aveam 18 ani, am vizitat Mânăs¬tirea Cozia şi, stând într-o seară pe malul Oltului, am avut o reve¬la¬ţie. Am fost cuprins de ceva ce nu mai simţisem ni¬cio¬dată, de o bucurie uriaşă şi de o pace de¬săvârşită în sufletul meu, de parcă lumea era sus¬pen¬dată şi nimic din răul ei nu mă mai atingea.

Era ca şi cum m-aş fi aflat în sânul lui Dumnezeu. Şi nu am vrut să se ter¬mi¬ne niciodată această simţire. Atunci am realizat că numai în Biserică poţi să fii într-o permanentă bucu¬rie, neumbrită de nici un rău al lumii, chiar dacă ni¬meni nu e scutit de rău.

M-am întors la Cluj şi am mers la preotul paroh de la biserica ortodo¬xă din Mănăştur, Romulus Popa, care avea o mare experienţă duhovni¬ceas¬că şi de viaţă, în general. Pe atunci avea 81 de ani şi a mai trăit încă zece ani, în care mi-a fost duhovnic, sfătuitor şi susţinător.

Era din¬tr-o veche familie de preoţi din zona Făgăraşului, de la Şinca Nouă, licen¬ţiat în Drept şi Teologie, foarte cultivat şi risipitor de înţelepciune, o mare figură inte¬lectuală şi clericală a Clujului, apropiat al mitropoli¬ţi¬lor Nicolae Bălan şi Nicolae Colan, ca şi al unor căr¬tu¬rari şi oameni poli¬tici, ca Octavian Goga şi Alexan¬dru Lapedatu.

Cu un asemenea îndrumător, totul a de¬ve¬nit mai uşor. Părin¬tele Romulus Popa mi-a fost de mare folos sufletesc, dar nu numai pentru că nu a pre¬ge¬tat să intervină pentru a fi primit la Teologie, deşi nu prea aveam voce – iar asta, pentru un preot, e totuşi important (zâm¬beşte). Revenind la întrebarea dvs., având eu aplecare asupra problemelor celorlalţi, încă din anul întâi la Teologie m-am angajat în activităţi specifice misio¬nar-sociale.

Şi lucrarea de licenţă mi-am dat-o pe su¬biectul problemelor sociale în scrierile părinţilor capa¬docieni. Părintele profesor Teodor Bo¬do¬garu, un om de mare valoare intelectuală, m-a aju¬tat să-mi lărgesc aria cunoaşterii în zona socială şi aşa am rămas marcat de această dimensiune a slujirii.
– Aţi fost hirotonit preot celib şi aţi venit la pa¬rohia „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Mănăştur, unde aţi slujit timp de 14 ani…
– Da, e o parohie mare, în care, fiind al treilea preot, am fost scutit de treburile administrative şi m-am ocupat de partea duhovnicească. Slujeam Sf. Liturghie zilnic, iar în rest eram ca mingea în arenă, cum se spune, încercând să ajut cât mai mulţi credin¬cioşi. Mama îmi zicea de multe ori: „Noroc că nu te-ai însurat, că nu stătea nimeni cu tine” (zâm¬beşte).

Într-un an, aveam de săvârşit, în medie, 150-160 de cununii, de botezat 600 de copii şi de slujit la 140-150 de înmormântări. Când am dat la Teologie, mă gândeam că un preot are timp să mai citească, să se cultive şi el. Dar n-am mai putut să învăţ multe după facultate din cărţi.

Dacă am învăţat ceva, a fost direct de la credincioşi, care, prin dragostea şi credinţa lor, îţi pun viaţa în palmă. Şi Dum¬nezeu te luminează să le găseşti so¬luţii la problemele cu care vin la tine. În 1991, de Buna Vestire, am depus voturile monahale, iar în octombrie am primit ascultarea de stareţ la Mânăstirea Nicula. În 1994, am devenit exarhul mânăstirilor din Arhiepiscopia Clujului, iar după patru ani, părintele mitropolit Bartolomeu Ana¬nia m-a propus arhiereu, ca să mă ocup de sectorul misionar-social, pe care voia să-l dezvolte.

Între cele ale Mariei şi cele ale Martei
– Desigur, este o interdependenţă între activi¬tăţile misionar-sociale şi slujirea sacră, dar nu există riscul să trădaţi o parte pentru cealaltă?
– Ba da. Puneţi în discuţie o pro¬blemă reală. Părin¬tele mitropolit Bartolo¬meu, care a trăit mulţi ani în America şi cunoştea şi viaţa socială şi religioasă orga¬nizată de Biserică în Occident, ştia că unele dintre con¬fesiunile de acolo făceau multă muncă în dome¬niul asistenţei sociale, dar slăbiseră legătura sufleteas¬că dintre clerici şi credindioşi şi implicarea tuturor în slujirea specifică a unei biserici.

N-a vrut să se întâm¬ple la fel şi la noi. Prin grija sa, am reuşit să menţinem un echilibru, pe care cred că îl avem şi astăzi, căci Dum¬nezeu a rânduit un foarte potrivit urmaş al părin¬telui mitropolit Bartolomeu, ÎPS Andrei.
– Preasfinţia voastră sunteţi cunoscut ca un slujitor foarte înduhovnicit şi foarte aproape de oameni. Credeţi că părintele mitropolit Bartolomeu v-a ales pentru misiunea socială, şi pentru că nu aveţi imaginea unui administrator, cu şirul de chei la brâu, care aleargă numai după cele ale Martei?
– Probabil. Dar nu mi se datorează numai mie ce a realizat Arhiepiscopia în sectorul misionar-social.

Dumnezeu, când îţi rezervă o sarcină, îţi scoate în cale şi oamenii potriviţi, care să te ajute să o îndeplineşti. Aşa, bunăoară, părintele Patriciu Vlaicu, acum repre¬zentant al Bisericii Ortodoxe Române la Bruxelles, care s-a format în eparhia noastră, fiind dintr-o familie de preoţi din mărginimea Sălajului, un om foarte talen¬tat şi cu o bună experienţă în Occident, a gândit toate proiectele sociale, pe care în timp am reuşit să le punem în operă: un cămin de bătrâni, o policlinică socială, o grădiniţă, o şcoală de recuperare a copiilor cu abandon şcolar, care funcţionează, iată, deja de 18 ani neîntrerupt, o cantină socială… Însă în toate sunt foarte mult ajutat de cei care conduc direct fiecare proiect în parte.
– Aveţi şi acum ucenici duhovniceşti, spovediţi deopotrivă preoţi, monahi şi mireni. Este mai puţin obişnuit pentru un ierarh, de rangul preasfinţiei voas¬tre, să continue acest fel de slujire. De ce con¬tinuaţi să o faceţi?
– Când am fost promovat în arhierie, s-au ridicat mai multe voci care au spus că voi lipsi din spaţiul duhovnicesc. Şi atunci, părintele mitropolit Bartolo¬meu, cu bunătatea pe care a arătat-o întotdeauna tutu¬ror, a spus: „Păi, nu veţi avea voi atâtea păcate câte va putea ierta părintele Vasile” (zâmbeşte). Şi de atunci, mi-am păstrat două zile, marţea şi miercurea dimi¬neaţa, în care spovedesc la Catedrala Arhiepis¬copiei. Sunt de multe ori probleme administrative care m-ar împiedica să mai şi spovedesc, dar, dacă asta mi-e ascultarea, am găsit timp pentru toate.
Minunea Sfântului Nectarie la Cluj
– Cel mai important proiect de asistenţă social-medicală şi în egală măsură duhovnicească derulat de Arhiepiscopia Clujului este Centrul de îngrijiri paliative pentru bol¬navii de cancer „Sfântul Nec¬ta¬rie”. Construirea şi dotarea lui au du-rat trei ani, iar ime¬diat după Sfin¬tele Paşti, îl veţi inaugura. Însă pu¬ţină lume ştie de ce eforturi a fost ne¬voie pentru această lucrare. Este ade¬vărat că, la un mo¬ment dat, v-aţi oprit din lipsă de bani şi numai cu ajutorul Sfântului Nectarie aţi putut continua?
– Da. Lucrarea a început în decem¬brie 2009, iar în apri¬lie, anul urmă¬tor, deja era gata demisolul, însă nu mai aveam bani în cont. Şi atunci, ci¬neva din grupul de organizare a propus să mergem la Eghi¬na, să ne rugăm la sfintele moaşte ale Sfântului Nectarie. Aşa am făcut, iar roadele rugăciunii noastre s-au văzut în câteva zile, când ne-au intrat în cont vreo zece miliarde de lei vechi, de la diferiţi donatori. Pe urmă, împreună cu domnişoara profesor Ma¬nuela Botiş, am organizat o campanie de informare şi strângere de fonduri, care ne-a mai adus 4,5 mi¬liarde de lei.

 

Domnişoara Botiş a obţinut 27 de tablouri de la pictori din ţară şi străinătate, pe care le-a pus într-o expoziţie cu vânzare, banii obţinuţi fiind donaţi Centrului „Sf. Nectarie”. Au fost adu¬naţi aşa 20.000 de euro. Ne-au ajutat apoi şi auto¬rităţile locale, preoţi ortodocşi, romano-catolici şi evanghelici. Una dintre sălile centrului de zi va purta numele domnului Heinrich Schnatmann, pro¬fesor german, romano-catolic, care ne-a adus nu numai bani, în mai multe rânduri, ci şi mobilier şi alte bunuri. Toată această lucrare este minunea lui Dumnezeu, căci noi nu aveam mijloacele materiale să o ducem la bun sfârşit.
– În proiectul Centrului „Sf. Nectarie” se regăsesc suferinţa, de care aţi fost impresionat de mic, preocuparea preasfinţiei voastre pentru domeniul social şi dragostea pentru ceilalţi. Este acesta o încununare a unei vieţi dedicate seme¬nilor şi lui Dumnezeu?
– Este, cu siguranţă, o mare realizare. Dar nu pen¬tru că Biserica a mai bifat o acţiune, ci pentru dimen¬siunea spirituală şi pentru bine¬facerile aces¬tei lucrări. Este important ca fiecare om să-şi păs¬treze demnitatea, inclusiv pe patul morţii. Şi pentru că nu toţi pot face asta, trebuie ajutaţi. Avem datoria de creştini să-i ajutăm şi nădăj¬duim să înţelegem în adâncime lecţia suferinţei.
Dumnezeu îngăduie suferinţa, pentru că ea are rolul de a reface sufleteşte socie¬tatea, căci declan¬şează empatia celui sănătos faţă de cel bolnav, compasiunea şi so¬li¬daritatea. Iar atunci când socie¬tatea este cuprinsă de astfel de sentimente, devine mai bună.
Un post al suferinţei şi al speranţei
– Suntem în postul Paştelui, un post al suferinţei, căci Mân-tui¬torul s-a jertfit pentru a ne răscumpăra păcatul primor-dial şi a ne redeschide uşile Raiului. Credeţi că suferinţa este îngă¬duită în lume şi pentru a-L putea înţelege mai bine pe Mântui¬to¬rul şi a-L urma?
– Fără îndoială! Tot ce ne învaţă şi tot ce face Mântui¬torul este pen¬tru a ne ajuta să ne îndumnezeim.

Teologia şi trăirea ortodoxă ne pregă¬tesc să înţelegem starea de cădere în care se află lumea şi în care ne aflăm fiecare dintre noi, pentru ca apoi, ra¬portându-ne la via¬ţa Mântuitorului şi la învăţătura Sa, să ne ridicăm. O ast¬fel de renaştere în duh nu e posibilă fără încercări şi suferinţe.

De aceea, trebuie să ne asu¬măm, cu credinţă şi nădejde în Dum¬nezeu, suferinţa, pentru a o trans-forma într-o trăire angelică. Dacă su¬feri fără să crezi, dacă te dezici de Dumnezeu şi re¬fuzi lucrarea lui de viaţă, trăirea îţi este una demonică.

Acest post al Paş¬telui este şi unul al speranţei, pentru că se încheie cu Învierea şi pentru că, după perioada aceasta de tristeţe, în care noi, creş¬tinii, plângem mai mult păcatele noastre, vine ziua bucuriei, în care Hristos se arată biruitor asupra morţii şi a diavolului.

Experienţa lui Iisus ne dovedeşte că pătimi¬rile ne pot duce la înviere. Pur-tarea crucii este spre curăţirea şi împlinirea noastră, pentru că în suferinţă omul se eliberează în cea mai mare măsură de mândrie, care este izvorul tuturor păcatelor. Sf. Ap. Pavel spune că Dumnezeu nu l-a făcut pe om pentru moarte, ci pentru părtăşia lui la firea dum¬nezeiască.

Or, firea noastră, cam grosolană, trebuie subţiată, rafi¬na¬tă în rugăciune, post şi nevoinţă, ca să se apropie de Dumnezeu. Dum¬nezeu ne-a lăsat poruncă să muncim şase zile şi una, dumi¬nica, să ne odihnim. Adică şase părţi să fie pentru trup şi una pen¬tru suflet. Postul este pentru creş¬tin un prilej de a-şi clădi acea du¬minică veşnică a sufle¬tului său.

E o şansă pe care ne-o dă Dumnezeu de a ne re-forma după chipul Său, să ajungem la asemănarea cu El.
– Din îndelungata experienţă a preasfinţiei voastre, puteţi mărtu¬risi că în marile posturi simţiţi o schimbare semnificativă în viaţa credincioşilor?
– Da, absolut! Cu¬nosc persoane care au probleme cu băutura, de exemplu, şi care în post nu pun strop de alcool în gură. Apoi, dacă îi priviţi cu atenţie pe oamenii care vin la biserică în post, obser¬vaţi o efer¬vescenţă neobişnuită, o strălucire aparte a chipurilor, o trăire incandescentă, care nu e comună pentru toate zilele anului.

Participarea la sfintele slujbe devine una mai conştientă de realitatea că izvorul vieţii sunt Sfintele Taine, care sunt de găsit numai în biserică.
– În încheiere, vă rugăm să le transmiteţi un cuvânt de folos cititorilor noştri, în aşteptarea În¬vierii Domnului.
– Spun şi eu, după Sfântul Ioan Gură de Aur: fie de aţi postit, fie de n-aţi postit, viţelul este gras, veniţi şi înfruptaţi-vă! Deci, să-L căutăm pe Mântuitorul, să-L urmăm, să-L ascultăm, să ne lăsăm pătrunşi de lu¬mina Învierii Lui, căci ea va lucra în fiinţa noastră.